Dispraxia este o tulburare neurologică aparținând neurodivergențelor care afectează dezvoltarea abilităților motorii și coordonarea, afectând mișcarea fizică și multe alte aspecte ale vieții cotidiene,învățarea șiinteracțiunea socială. Această problemă, adesea înțeleasă greșit sau confundată cu alte afecțiuni, reprezintă o provocare semnificativă pentru cei afectați și este caracterizată de o complexitate care depășește simplele dificultăți de mișcare.
În acest articol, vom explora fațetele și implicațiile acestei afecțiuni, de la înțelegerea cauzelor și simptomelor sale, la strategii de gestionare și sprijin.
Ce este dispraxia?
Dispraxia este o tulburare de dezvoltare motorie care face dificilă realizarea gesturilor, chiar și a celor simple, deoarece afectează capacitatea unei persoane de a planifica și coordona mișcările fizice. Cu toate acestea, nu este vorba doar de abilități motorii: dispraxia este o problemă complexă care afectează executarea secvențelor structurate de mișcări. Persoanele cu dispraxie pot avea, de fapt, complicații cu acțiuni care pentru mulți sunt automate și de la sine înțelese, cum ar fi legatul pantofilor, scrisul de mână sau mersul pe bicicletă.
Dispraxia este clasificată ca o formă de neurodivergență, un termen care descrie o varietate de afecțiuni în care funcționarea neurologică deviază de la ceea ce este considerat tipic. Neurodivergențele includ tulburări precumautismul, sindromul Asperger, dislexia,ADHD și, într-adevăr, dispraxia.
Simptomele dispraxiei variază foarte mult de la individ la individ și se pot schimba sau evolua în timp. La copii, această tulburare se manifestă inițial ca o întârziere în dezvoltarea abilităților motorii de bază, cum ar fi târâtul sau mersul.
Impactul dispraxiei asupra creșterii
Pe măsură ce copilul cu dispraxie crește, acesta se confruntă cu dificultăți de coordonare motorie, coordonare mână-ochi, probleme de echilibru și impedimente în îndeplinirea sarcinilor care necesită abilități precum cele care implică mușchii mici ai degetelor sau încheieturilor.
În plus față de complicațiile deja menționate, dispraxia afectează și alte domenii, de la organizare până la afectarea gândirii secvențiale. După cum se poate imagina, acest lucru are un impact semnificativ asupra învățării și a activităților zilnice: programarea timpului, gestionarea activităților – de exemplu, activitățile școlare – sau chiar pur și simplu controlul deplin asupra rutinei zilnice devin mult mai dificile.
Există o corelație între dispraxie și dislexie?
Dislexia este o tulburare specifică de învățare care afectează capacitatea de a citi și de a înțelege scrisul. Caracterizată prin dificultăți în procesarea limbajului scris, această afecțiune se manifestă în principal prin probleme de „codificare și decodificare”, adică transformarea sunetelor limbii în litere și cuvinte și viceversa.
Deși dispraxia și dislexia sunt afecțiuni distincte, ele au unele simptome comune, care uneori estompează granițele dintre cele două. Ambele pot afecta abilitățile școlare și cotidiene, cum ar fi scrisul de mână și organizarea. De exemplu, atât copiii cu dispraxie, cât și cei cu dislexie pot prezenta un scris de mână dezordonat și pot avea dificultăți în gestionarea sarcinilor de rutină.
Un studiu publicat în Journal of Child Neurology a explorat intersecțiile dintre aceste două tulburări prin analizarea caracteristicilor clinice ale copiilor cu dispraxie și dislexie. Studiul a inclus 71 de copii cu dispraxie și 114 cu dislexie, dintre care 29 aveau ambele tulburări. Rezultatele au arătat că copiii cu dispraxie aveau dificultăți mai mari în planificarea limbajului și a activităților zilnice decât cei care aveau doar dislexie.
Aceste rezultate subliniază importanța considerării dispraxiei nu doar ca o tulburare izolată, ci ca parte a unui tablou mai larg al neurodezvoltării care necesită o abordare cuprinzătoare în evaluare și tratament.
Cauzele și factorii de risc ai dispraxiei
Potrivit experților de la Universitatea Queen Mary din Londra, cauza exactă a dispraxiei nu este pe deplin cunoscută și, prin urmare, este posibil să nu existe un singur motiv pentru atribuirea acesteia.
Cu toate acestea, conform unor cercetări, raportate de Universitatea Queen Mary, dispraxia poate apărea dintr-o împletire de elemente genetice și de mediu care influențează dezvoltarea neurologică a fătului și a nou-născutului. Anomaliile în dezvoltarea conexiunilor neuronale din creier în timpul sarcinii sunt considerate un element-cheie în formarea acestei afecțiuni. Aceste nereguli pot rezulta dintr-o varietate de factori, dintre care majoritatea sunt încă incerți.
Diagnosticarea și identificarea dispraxiei
Diagnosticul acestei afecțiuni nu este întotdeauna simplu, deoarece simptomele sale sunt confundate cu cele ale altor tulburări de dezvoltare – cum ar fi tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție sau tulburările de vorbire și comunicare. În general, procesul începe cu observarea părinților sau a profesorilor, care observă întârzieri în maturizarea motorie sau dificultăți în realizarea activităților zilnice. Un pediatru sau un medic specializat poate examina apoi copilul printr-o serie de teste și evaluări, care includ examinări fizice, teste neuropsihologice și, în unele cazuri, scanări RMN pentru a exclude alte afecțiuni.
Diagnosticul se bazează pe o evaluare atentă a abilităților motorii ale copilului și a istoricului de creștere. Specialiștii iau în considerare diverși factori, cum ar fivârsta la care copilul ar trebui să atingă în mod normal reperele dezvoltării motorii, capacitatea acestuia de a efectua sarcini de rutină și prezența oricăror alte complicații de învățare sau comportamentale.
Importanța identificării precoce a dispraxiei
Un studiu 2022 pe această temă a subliniat importanța identificării timpurii a dispraxiei în timpul anilor de școală. De fapt, rezultatele cercetării au arătat o legătură puternică între bunăstarea tinerilor adulți și percepția acestora cu privire la nivelul de recunoaștere și de înțelegere a dificultăților lor de către profesorii de la școală. Prin urmare, identificarea precoce a dispraxiei în rândul populației de vârstă școlară este un instrument valoros pentru a evita consecințele negative ulterioare. Pentru a realiza acest lucru, cadrele didactice au nevoie de formare specifică pentru a le ajuta să recunoască comportamentele care indică această neurodivergență și pentru a le oferi elevilor implicați un mediu social și de învățare favorabil și incluziv, care să le permită copiilor să se dezvolte emoțional, să obțină rezultate academice și să limiteze orice probleme de sănătate mintală în viitor.